Casa lui Brancusi de la Hobita

Am continuat drumul si calatoria destinata lui Brancusi cu vizita la Casa Muzeu de la Hobita. Un drum serpuit in nordul Olteniei intr-un sat uitat prin lume, te conduce catre un loc linistit si binecuvantat. Treci pe sub o poarta traditionala sculptata si patrunzi intr-un spatiu batran si retras, nu inainte de a citi panoul in trei limbi. Dupa ce descrie sumar locul, pancarta se incheie cu cuvintele lui Brancusi din ultimii ani ai vietii: “Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine insumi, desprins de propriul trup. Ma aflu printre lucrurile esentiale”.

Casa muzeala Brancusi de la Hobita

Marcat si ganditor, privesti curtea cu iarba si copaci batrani, casuta modesta si veche, acareturile, busteanul pentru miere de albine sau cel pentru spalat rufe (cu cenusa si apa din rau) si asculti povestea spusa de un om adevarat si frumos. Muzeografa, o femeie cu aspect de taranca din Gorj - in sensul bun al cuvantului - cu suflet bland si dedicata: locului, omului, artistului. Cu rabdare si blandete ne-a spus povestea, a raspuns curiozitatii si intrebarilor mele interminabile, si a suportat senina superioritatea afisata de unii turisti. Stia multe lucruri interesante, inedite, pe care le-am aflat atunci.

Casa muzeala Brancusi de la Hobita

Despre copilaria si tineretea artistului, despre formarea sa - in Romania - in mestesugul sculpturii si despre primele opere de arta produse in tara. Despre ultimul an de viata, cand a dorit sa doneze un numar mare de opere tarii noastre, dar a fost refuzat; atunci a ales sa le doneze Frantei. Iar pentru asta a avut nevoie sa devina cetatean francez. Si iata cum, un regim si supusii sai (erau oameni de cultura cei care au semnat refuzul, nu le mai scriu aici numele) schimba ceea ce memoria colectiva va retine despre un om deosebit: “Brancusi, sculptor francez de origine romana”…

Nu stiu de ce, dar povestea ei, soarta lui Brancusi si spiritul sau (care a parcurs si patruns mai multe lumi) transpus in operele lasate - m-au insotit adesea in urmatoarele zile. Nu doar maestrul, dar si pastratorul, au ilustrat zicala: “omul sfinteste locul”.

Articol din seria Oltenia si Cheile Nerei. Vezi aici intreaga succesiune de articole